Criza financiară în sistemul bancar din România

de Adina Sfetcu

* * * * *

PUBLICAT DE:

Nicolae Sfetcu

Copyright © 2010 Adina Sfetcu

Această carte electronică poate fi folosită în scopuri personale. Ea nu poate fi vândută sau oferită altor persoane. Dacă doriţi să oferiţi aceasta carte electronică altei persoane, vă rog să cumpăraţi o nouă copie pentru fiecare persoană căreia doriţi să o oferiţi. Dacă citiţi această carte şi nu aţi cumpărat-o încă, sau nu a fost cumpărată pentru a fi folosită de dvs., reveniţi şi cumpăraţi propria dvs. copie. Vă mulţumesc că respectaţi drepturile de autor.

* * * * *

Ultimii ani au fost zguduiţi din punct de vedere economic de una din cele mai mari crize din istorie.

Pornind de la definţia crizei economice, în această lucrare vor fi discutate cauzele crizei economice şi efectele acesteia cu accent pe sistemul bancar.

Criza este definită de unii specialişti, pornind de la teoria informaţiei asimetrice (care poate fi utilizată în cazul crizei actuale drept o grilă corectă de analiză) ca fenomenul care apare atunci când se cumulează fenomenele de selecţie adversă si de hazard moral până la un nivel la care pieţele nu mai direcţionează fondurile disponibile către agenţii economici care reprezintă cele mai bune opţiuni investiţionale (M. Aglietta, 2001).

În primul capitol este prezentată situaţia economică la nivel mondial, cum a început această criză în SUA şi cum s-a propagat ulterior în ţările emergente. În capitolul doi a fost prezentată stabilitatea sistemului financiar din România, situaţia înainte de dezvoltarea crizei şi care au fost punctele slabe ale economiei româneşti. Pornind de la aceste date s-au analizat riscurile sistemului bancar ce au fost generate de către populaţie pe de-o parte şi de către companiile nefinanciare pe cealaltă parte. În capitolul trei au fost dezbătute aceste două aspecte, deoarece în România cauza principală a crizei în sectorul bancar a fost o cerere mărită de creditare, nesusţinută de progrese economice. Oamenii se împrumutau din ce în ce mai mult, veniturile reale nu înregistrau acelaşi ritm de creştere şi treptat aceştia nu au mai avut posibilitatea de rambursare a datoriilor, aspect reflectat în nivelul creditelor neperformante tot mai crescut în ultimii ani.

În capitolul patru este prezentată evoluţia bilanţieră a sistemului bancar pentru a putea corela activele din sistem cu pasivele. Pornind de la aceste date, în capitolul cinci a fost analizată evoluţia principalilor indicatori din sistemul bancar pentru a vedea în ce măsura criza economică a afectat acest sector financiar.

În ultimul capitol este prezentat un studiu econometric privind creditele neperformante de la nivelul României. În prima fază au fost aleşi mai mulţi indicatori macroeconomici care să reflecte situaţia economică a ţării şi au fost aleşi si indicatori monetari. Pornind de la aceste date s-a verificat ce factori au influenţat creşterea nivelului creditelor neperformante, şi s-a făcut şi o prognoză pentru a vedea în ce măsura creditele neperformante ar fi afectate de o modificare bruscă a veniturilor populaţiei.

CAUZELE CRIZEI LA NIVEL MONDIAL

Criza financiară recentă, apărută în 2006 în SUA a avut ca precedente mai multe crize ce au afectat economia mondială. În 1997, comunitatea economică globală a suferit o cădere datorită colapsului valutelor din Asia de Est. În 1998 criza financiară din Rusia a avut de asemenea un efect asupra pieţei economice globale. În 2001, SUA a intrat în recesiune datorită crizei “dot-com”( criza dot-com se referă la acţiunile companiilor din industria tehnologică care au determinat creşterea pieţei bursiere la sfârşitul anilor 1990) şi în 2008 SUA a intrat din nou în recesiune după o scădere rapidă a preţurilor caselor şi a creditelor.

Începând cu anii 1980 economia globală a cunoscut o expansiune rapidă , datorată în principal dezvoltării economice a ţărilor din Asia de Est. Deoarece economia Statelor Unite era considerată un “rai financiar sigur” – un loc sigur pentru străinii care doreau să îşi păstreze economiile – cetăţenii străini şi-au mutat economiile în SUA. Crizele financiare din 1990 (adoptarea monedei euro în Europa, şi criza peso-ului din Mexic din perioada 1994-2005 şi totodată criza financiară de la sfârşitul anilor 1990 din Asia de Est şi criza din Rusia din 1998) au întărit viziunea de “rai financiar” ce se formase asupra Statelor Unite.

În timpul anilor ’90, SUA a fost într-o poziţie economică dominantă şi FED a devenit un garantor al stabilităţii economice. Balanţa comercială a SUA era însă deficitară (importurile erau mai mari ca exporturile) şi această situaţie continua să se agraveze. Pentru a administra acest deficit, începând cu administraţia Carter, reglementările din domeniul afacerilor au fost mai permisive pentru a încuraja exporturile. În timpul anilor 1980 şi 1990, aceste reglementări mai lejere s-au transmis şi în sectorul bancar. Aceste schimbări au mărit numărul activităţilor în care băncile se puteau implica şi au redus comunicarea dintre bănci şi debitori. Aceste modificări au fost implementate rapid şi nu a fost suficient timp pentru a se căuta metode de a preveni noile riscuri.

The Financial Accounting Standards Board a introdus norma contabila “market –to-market” care schimba modalitate de evaluare a elementelor din bilanţ si activele băncilor ce aveau la bază proprietăţi imobiliare s-au devalorizat şi au înregistrat scăderi semnificative.

Creşterea preţurilor pe piaţa imobiliară

În timpul ultimului deceniu s-a observat o creştere foarte rapidă a preţurilor caselor. Între 1994 şi 2006 preţul unei case a crescut cu aproximativ 200 la sută[1]. Această creştere a avut la baza 3 factori determinanţi :

• Reducerea ratelor la creditele ipotecare[2]

• Reducerea reglementărilor în domeniul bancar

• Schimbările în aşteptările consumatorilor

SUA nu este singura ţară în care s-au înregistrat aceste creşteri.

Preţurile imobilelor au cunoscut cote înalte şi în Irlanda, Spania, Olanda, Marea Britanie, şi Noua Zeelandă, de exemplu. Criza s-a manifestat prima dată în SUA pentru că este ţara  ce a mers mai departe cu investiţiile în domeniul imobiliar, au apărut noi instrumente financiare derivate (de exemplu, portofoliile de credite financiare securitizate) şi cererea pentru credite era din ce în ce mai mare.

[1] Preţurile caselor au fost calculate conform Case-Shiller Housing Price Index

[2] Rata pentru un credit ipotecar pe 30 ani a fost in medie de 5,7 la sută in perioada 2003-2005

Reducerea ratelor pentru creditele ipotecare

Achiziţionarea unei case şi creditul ipotecar sunt bunuri complementare. Conform teoriei economice, în momentul în care preţul pentru unul din cele doua bunuri scade, cererea pentru celălalt bun creşte. Aşa s-a întâmplat şi în cazul prezentat.  Scăderea ratelor pentru creditele ipotecare a condus la creşterea preţurilor caselor.

Grafic I. 1. Nivelul ratelor pentru creditele ipotecare în SUA
Sursa: http://mortgage-x.com/trends.htm

Grafic I. 2. Indicele dosarelor de credit ipotecar acceptate în SUA, an de baza 1996
Sursa: 2006 Home Mortgage Disclosure Act (HMDA)

Grafic I. 3. Indicele preţurilor caselor din SUA, an de baza 1996
Sursa: Fiserv Case Shiller Weiss

Aşa cum se poate observa şi în Graficul I.1., nivelul ratelor ipotecare a început să scadă începând cu iunie 2000, înregistrând o diminuare semnificativă până în iunie 2003, ulterior rata a început să aibă un trend ascendent, însă nu a fost depăşit nivelul maxim atins în 2000. Aplicaţiile pentru dosarele de credit au crescut, datorită şi reducerii reglementărilor în domeniul bancar, şi de asemenea au început să crească numărul dosarelor acceptate, aşa cum rezulta şi din Graficul I.2. Prin urmare, consecinţa directă a acestor factori a fost creşterea preţurilor pe piaţa imobiliară începând cu anul 2000 (Graficul I.3)

Aceasta scădere a ratelor ipotecare permitea debitorilor ce nu mai puteau achita creditele să facă o restructurare a acestora cu dobânzi mai mici, şi astfel se prelungea perioada dinaintea crizei.

Reducerea reglementărilor în domeniul bancar

Reducerea reglementărilor din sistemul bancar a condus la modificarea practicilor bancare. Iniţial, această acţiune a fost văzută ca o metodă de consolidare a sistemului bancar. De multe ori creditele erau acordate fără verificări stricte, iar veniturile debitorilor nu erau verificate la Fisc ( Interna Revenue Service), deşi aveau autorizaţia necesară în acest sens.

Grafic I. 4 Prezentarea modificărilor reglementărilor în sectorul bancar
Sursa: Office of the Comptroller of the Currency

În Graficul I.4. sunt prezentate modificările reglementărilor din sectorul bancar.

De asemenea, iniţiatorul creditului ipotecar de cele mai multe ori nu mai păstra ipoteca ci o revindea şi au apărut numeroase instrumente financiare derivate ( de exemplu CDOs –Collateralized Debt Obligations) ce permiteau revânzarea acestor ipoteci, şi în acest fel cei care au acordat prima dată creditul ipotecar nu îşi mai asumau răspunderea pentru riscurile aferente. Având în vedere cererea tot mai mare a străinilor pentru investiţii în dolarii americani, pe piaţă erau foarte mulţi consumatori dispuşi să achiziţioneze aceste instrumente financiare iar reglementările de pe această piaţă nu erau foarte stricte.

Creditele au început să fie oferite şi către debitorii subprime iar cererea pentru case creştea din ce în ce mai mult. Caracteristicile debitorilor subprime sunt următoarele:

• atunci când se acordă un credit, pentru fiecare client banca face un calcul – scoring; dacă se obţine un scor bun, persoana respectivă este un debitor eligibil şi reprezintă un client prime al băncii – cei care nu se încadrează şi au scorul prea mic se numesc subprime borrower şi sunt debitori neeligibili.

• grad de îndatorare foarte mare [1]– în cazul debitorilor subprime este mai mare ca 40 la sută

• LTV[2] de cel puţin 80 la sută

Exista însă întrebarea de ce băncile continuau să investească în acele instrumente financiare ce aveau la bază creditele ipotecare având în vedere că ştiau modalitatea de acordare a acestor împrumuturi şi riscul ce îl presupuneau. Aceste instrumente erau însă vândute în “pachete” alături de alte investiţii ce aveau un rating foarte mare. Mai mult, aceste investiţii aduceau profituri mari, pe baza cărora se făcea evaluarea managementului băncii.

[1] acesta se calculează ca raport între totalul cheltuielilor efectuate datorită împrumuturilor şi venitul net

[2] LTV – Loan to Value, un raport ce se calculează atunci când se acorda un credit ipotecar, cu cât este mai mic cu atât posibilul debitor are un punctaj mai bun.

Schimbările în aşteptările consumatorilor

Comportamentul consumatorilor a început să se schimbe având în vedere creşterea preţurilor; aceştia se aşteptau ca preţurile să continue să crească cu o rată semnificativă şi pe piaţă au apărut tot mai mulţi speculatori. Aceşti noi cumpărători au crescut cererea pentru imobile, fapt ce a condus la creşterea preţurilor şi la formarea “balonului imobiliar”.

Prin urmare, o cauză a creşterii preţurilor este modalitatea în care acestea au fost previzionate pentru anii ce urmau, deci aşteptările de pe piaţa.

Analizele econometrice empirice făcute pe idecşii anunţaţi de Case-Shiller[1] şi de către OFHEO[2] preziceau o creştere continuă a preţurilor în sectorul imobiliar.

Pe partea cererii, extrapolarea trendurilor trecute ale preţurilor a influenţat atât nivelul investiţiilor în domeniul locuinţelor, deci al creditelor solicitate cât şi riscul caracteristic acestor credite.

Pe partea ofertei, creditorii interpretau situaţia în următorul fel: preţurile mari în cazul imobilelor însemnau credite acordate mai mari, prin urmare venituri mai ridicate pentru bancă. Nici cei mai mari profesionişti nu au prevăzut erorile date de aceste teste.

În ceea ce priveşte legătura puternică între creşterea preţurilor şi creşterea cererii pentru credit concluziile au fost următoarele[3]:

• Numărul aplicaţiilor pentru creditele ipotecare a fost direct proporţional cu rata de creştere a preţurilor caselor

• Raportul calculat ca valoarea creditului/venitul personal  a fost direct proporţional cu rata de creştere a preţurilor caselor (în perioada de boom imobiliar, cu cât preţul caselor creştea, cu atât valoarea creditelor cerute era mai mare, mai ales în cazul persoanelor cu venit mic; aceştia sperau că în cazul în care nu mai puteau achita ratele ar fi vândut casele şi datorită preţurilor în continuă creştere ar fi putut să îşi acopere creditul)

• Raportul Valoare imobil/venit personal  a fost direct proporţional cu rata de creştere a imobilelor (ca şi în cazul raportului valoare credit/venit personal este evidenţiată , din nou, tendinţa debitorilor de a achiziţiona case mai scumpe, chiar daca venitul lor rămânea constant)

• LTV-ul atât pentru debitorii prime, cât şi subprime a fost corelat negativ cu rata de creştere a preţurilor.

LTV = (Valoare credit) / (Valoare imobil)

Preţurile cresc => Valoarea de piaţa a imobilului creşte => LTV-ul scade

Concluzia finală este că în zonele cu preţuri mai ridicate ale imobilelor, cererea de credite era şi mai mare, iar dosarele aplicanţilor mai riscante, iar balonul imobiliar devenea din ce în ce mai mare şi mai periculos.

Acest balon imobiliar “s-a spart” la un anumit punct, motivele nefiind determinate exact. O cauză foarte probabilă este diminuarea încrederii la nivel mondial în SUA începând cu anul 2006. Din această cauză mulţi investitori străini s-au retras de pe piaţa imobiliară, ratele pentru creditele ipotecare au început din nou să crească. Maximul preţurilor pentru imobile a fost atins în Iulie 2006, şi preţurile caselor au început apoi să descrească

[1] Indecşii Case-Shiller arata evoluţia preţurilor caselor din SUA

[2] The Office of Federal Housing Enterprice Oversight – a fost o agenţie in cadrul Departamentului pentru locuinţe si dezvoltare urbana (Department of Housing and urban Development) ce s-a unit in 2008 cu  Federal Housing Finance Board

[3] Datele privind acest studio pot fi regăsite în lucrarea “The subprime crisis and house price appreciation”, William N. Goetzmann Liang Peng Jacqueline Yenn, National Bucreau of Economic Research, septembrie 2009

Evoluţia crizei creditelor bancare în ţările emergente

Criza creditelor bancare este un efect direct al scăderii preţurilor caselor, ce a început în 2006.