Politica monetară şi fiscală în România
de Adina Sfetcu
* * * * *
PUBLICAT DE:
Nicolae Sfetcu
Copyright © 2010 Adina Sfetcu
Această carte electronică poate fi folosită în scopuri personale. Ea nu poate fi vândută sau oferită altor persoane. Dacă doriţi să oferiţi aceasta carte electronică altei persoane, vă rog să cumpăraţi o nouă copie pentru fiecare persoană căreia doriţi să o oferiţi. Dacă citiţi această carte şi nu aţi cumpărat-o încă, sau nu a fost cumpărată pentru a fi folosită de dvs., reveniţi şi cumpăraţi propria dvs. copie. Vă mulţumesc că respectaţi drepturile de autor.
Introducere
In contextul economiei actuale pentru a atinge un anumit prag de dezvoltare orice economie nationala trebuie sa aiba o politica economica bine pusa la punct care sa conduca spre atingerea obiectivelor stabilite la nivel international.
Politica economica “constituie ansamblul deciziilor adoptate de catre autoritatile publice in vederea orientarii activitatii economice intr-un sens considerat rezonabil pe teritoriul national. Fiind un arbitraj intre diferite tipuri de obiective si instrumente, politica economica reprezinta ansamblul alegerilor economice ale autoritatii publice, similar alegerilor economice ale consumatorului, producatorului, investitorului, etc.” [1]
In urma experientei acumulate de tarile dezvoltate, cat si de tarile care aspirau catre democratie si catre o economie de piata, s-au stabilit cinci obiective generale ale politicii economice.
1. cresterea economica;
2. ocuparea fortei de munca;
3.
stabilitatea preturilor;
4. echilibrul extern;
5. controlul
deficitului bugetar(datoria publica).
Politica economica cuprinde 4 categorii de politici, principale fiind primele doua
1. politica financiara
2. politica monetara
3. politica
veniturilor
4. politici specifice.
Coordonarea politicilor monetare si fiscale este cruciala in asigurarea stabilitatii macroeconomice (Mishkin, 2001). Dat fiind obiectivul politicii monetare de a asigura stabilitatea preturilor, politica fiscala va fi constransa intr-un mod signifiant deoarece va trebui sa asigure o optimizare a veniturilor din taxe, un buget ce poate fi sustinut si o consistenta intre datoria publica si masa monetara.
Intr-o economie utopica intre politica monetara si cea fiscala ar fi o coordonare perfecta. Totusi, nu traim intr-o lume perfecta iar astfel de coordonare este imposibil de realizat. Teoretic, ar trebui sa existe o transparenta absoluta si perfecta astfel incat autoritatile fiscale si monetare, dar si populatia sa aiba la dispozitie toate informatiile necesare.
Daca ne raportam la cazul Romaniei se poate observa ca inca nu se indeplinesc toate conditiile necesare pentru ca aceasta coordonare sa se aproprie de perfectiune. Fiind o tara cu o economie emergenta care are parte totodata si de o instabilitate politica accentuata vor mai trece cativa ani pana cand in Romania va exista o coordonare buna intre politica monetara si cea fiscala.
In data de 13 februarie 2007, actualul Ministru al Economiei si Comertului, Varujan Vosganian, a declarat cu ocazia unei conferinte dedicate proiectelor europene, organizata de Banca Comerciala Romana, ca Romania va trece de la statutul de economie emergenta la cel de economie mediu dezvoltata la nivelul anilor 2015 - 2020, atunci cand se vor diminua decalajele la nivelul competitivitatii societatii romanesti
Romania are cinci domenii unde manifesta decalaje comparativ cu celelalte state membre: mediul competitional, sustenabilitatea politicii fiscale, sustenabilitatea politicii sociale, dezvoltarea rurala si nivelul competitivitatii societatii romanesti. Ministrul a spus ca mediul competitional se va imbunatati in urmatorii trei-patru ani in urma corelarii politicii monetare cu dezvoltarea economica, urmand ca in circa doi-trei ani Romania sa intre pe coridorul de inflatie de trei la suta, conform criteriilor de la Maastricht. Decalajul in politica fiscala va fi redus pana la nivelul anului 2010, atunci cand veniturile bugetare in PIB se vor cifra la circa 37 la suta.
Nota:
[1] “Finante publice”, Coord. Tatiana Mosteanu, Editura Universitara Bucuresti, 2005, pag. 39.
Politica monetară
Politica monetară în sens general
Politica monetara este unul din instrumentele politicii economice prin intermediul caruia se actioneaza asupra cererii si ofertei de moneda din economie. Obiectivul fundamental al acesteia este stabilitatea preturilor, la care se adauga si limitarea inflatiei si mentinerea valorii interne si externe a monedei.
Acest tip de politica este format din ansamblul interventiilor bancii Centrale sau ale autoritatilor monetare care, se efectueaza asupra lichiditatii economiei in scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor si instrumentelor monetare, la realizarea obiectivelor politicii economice.
Pentru a-si atinge obiectivul fundamental, politica monetara trebuie sa ia in considerare urmatoarele aspecte:
cresterea masei monetare pana la un nivel optim
mentinerea ratei dobanzii la un nivel corespunzator
practicare unui nivel optim al ratei de schimb
alocarea optima a resurselor financiare (fonduri pentru creditare ) in cadrul economiei.
Strategii de politică monetară
Asa cum este precizat si in subcapitolul anterior, este unanim acceptat la nivel international ca obiectivul fundamental al politicii monetare este asigurarea si mentinerea stabilitatii preturilor. Aceasta stabilitate nu implica lipsa unei inflatii, ci o inflatie pozitiva, redusa si stabila.
Spre deosebire de politica financiara care are un impact rapid si puternic localizat, politica monetara are un impact intarziat si difuz. Prin urmare, stabilitatea preturilor nu este un efect imediat, ci reprezinta obiectivul final al politicii monetare.
Practica a demonstrat ca atingerea acestui obiectiv final poate fi realizata utilizand diverse strategii de politica monetara. Acestea sunt:
Ancora nominala si politica monetara
Ancora nominala este o constrangere asupra valorii banilor interni si de existenta ei – intr-o forma sau alta – se leaga succesul oricarei strategii de politica monetara (Mishkin,1999).
Tintirea agregatelor monetare
Tintirea agregatelor monetare are la baza ideea conform careia pe termen lung nivelul preturilor este influentat de cresterea ofertei de moneda. Astfel, se va imprima o anumita crestere unui agregat monetar care sa fie consistenta cu atingerea obiectivului final.
Tintirea cursului de schimb
Tintirea cursului de schimb este o strategie de politica monetar in care banca centrala incearca sa imprime cursului de schimb o anumita stabilitate sau o anumita dinamica prin intermediul ratelor de dobanda si interventiilor in piata valutara in scopul de a „importa” o inflatie scazuta din tara monedei ancora.
Ancora implicita
Ancora implicita nu presupune anuntarea publica a unei ancore. Exemplul cel mai concludent este cel al SUA, care au ca scop al politicii monetare controlul pe termen lung al inflatiei, fara a specifica anumite intrumentente ce vor fi folosite in majoritatea cazurilor.
Tintirea directa a inflatiei
Fata de alte strategii de politica monetara care urmaresc atingerea unei inflatii reduse si stabile prin atingerea unor tinte intermediare, tintirea inflatiei urmareste tintirea directa a obiectivului final – rata inflatiei.
Tintirea directa a inflatiei ca strategie de politica monetara a fost adoptata pentru prima oara in anii ’90 ai secolului XX de tari dezvoltate ca Noua Zeelanda, Canada, Marea Britanie si Suedia. Aceste tari au ales aceasta strategie ca urmare a imposibilitatii practicarii tintirii agregatelor monetare, cursului de schimb sau a altei tinte intermediare. In ultimii ani, tintirea inflatiei a fost adoptata si de alte tari, chiar si in tranzitie, emergente, in prezent aceasta fiind aplicata in 25 de tari :
Tari emergente: Chile (1991), Israel (1992), Cehia (1998), Polonia (1999), Brazilia (1999), Columbia (1999), Africa de Sud (2000), Tailanda (2000), Coreea (2001), Mexic (2001), Ungaria (2001), Peru (2002), Filipine (2002), Slovacia (2005), Indonezia (2005), Romania (2005), Turcia (2006), Botswana (2006)
Tari dezvoltate: Noua Zeelanda (1990), Canada (1991), Marea Britanie (1992), Suedia (1993), Australia (1993), Islanda (2001), Norvegia (2001).
Politici monetare în România
Scurt istoric
Perioada 1990-1999
In anii ’90 a fost o preocuparea crescanda pentru stabilitatea preturilor ca premisa a unei cresteri economice durabile.
Timp de aproape 7 ani, din noiembrie 1990 pana in mai 1997, in Romania a fost un proces de liberalizare a preturilor ce a fost parcurs in mai multe etape. Acest proces a condus insa catre cresterea inflatiei pana la 256,10% in 1993. Inflatia a fost extrem de volatila si intre anii 1991-1994 in Romania a fost numai inflatie de 3 cifre. Apoi, in anii 1995-1996 inflatia a fost de 32.30%, respectiv de 38.80% pentru ca in anul 1997 sa depaseasca din nou pragul de 100%.
Fig.
1 - Evolutia ratei inflatiei 1999-2007
Sursa: Institutul National
De Statistica
In acest context, masurile adoptate in cadrul politicii monetare a BNR au vizat constructia unui mecanism si a unor instrumente de politica monetara, si, din 1991 s-au adoptat primul Statut al BNR (legea 34/1990) si Legea bancara (Legea 33/1991), care au introdus sistemul bancar pe doua nivele – banca centrala si banci comerciale.
In domeniul politicii monetare au fost luate o serie de masuri importante. BNR avea drept obiectiv controlarea mesei monetare, si prin urmare si-a inceput politica dezinflationista prin cresterea costului refinantarii pe care o acorda bancilor comerciale.
La inceputul anilor 1990 in Romania, datorita situatiei favorabile a rezervelor valutare, era un mediu propice pentru adoptarea ca ancora inflationista mentinerea unui curs de schimb fix.
Nivelul acestor rezerve nu a putut fi insa mentinut. La inceputul anului 1991 a fost deschisa piata valutara interbancara si au fost create casele de schimb valutar dar, cu foarte multe restrictii. Rezervele internationale nete ale sistemului bancar au depasit 500 milioane dolari abia in 1994.
Fiind o perioada de tranzitie, inflatia s-a dovedit a fi greu de controlat iar politica monetara a BNR-ului avea caracter de acomodare.
In lipsa unor rezerve valutare consistente care sa permita utilizarea cursului de schimb ca ancora nominala, controlul cresterii masei monetare a devenit principala cale de diminuare a presiunilor inflationiste, mai ales in prima parte a tranzitiei.
Dupa 1990, agregatul monetar extins (M2) a fost de fapt ancora principala a politicii monetare. Prin aceasta politica se urmarea o crestere mai mica a cantitatii de bani decat PIB-ul si astfel diminuandu-se presiunile inflationiste.
Romania, dupa 1990 trebuia sa se adapteze unor standarde internationale. Devenise tara democratica, cu o economie de tranzitie si trebuia sa aiba in vedere cresterea economica si asigurarea echilibrului extern. Din aceasta cauza, eficienta politicii monetare a fost ingradita. Cresterea economica din 1995-1996 s-a obtinut prin cresterea datoriei publice si deteriorarea contului curent al balantei de plati.
Anul 1997 a fost marcat de doua decizii importante: liberalizarea pietei valutare si o noua etapa in liberalizarea preturilor, decizii care au generat presiuni inflationiste majore.
Fig.
2 - Cresterea economica si deficitul de cont curent 1990-2008
Perioada 2000-2005
Anul 2000 reprezinta punctul de cotitura in evolutia economiei Romaniei dupa o perioada de scadere economica (1997-1999). In anul 2000 a inceput o perioada ce s-a caracterizat prin crestere economica ridicata, imbunatatirea echilibrului intern si extern – reducerea inflatiei, reducerea deficitului bugetar, cresterea rezervelor internationale ale BNR si deficit de cont curent sustenabil.
Dupa anul 2000 in Romania s-a inregistrat una din cele mai mari cresteri economice dintre tarile candidate pentru integrarea in Uniunea Europeana, si obiectivele mixului de politica adoptat au inceput sa apara: inflatia, deficitul bugetar a fost redus sub limita de 3% ( stabilita prin tratatul de la Maastricht), si numarul investitiilor straine a crescut, iar rata somajului a scazut continuu.